marți, 17 septembrie 2013
Un rus despre tezaurul romanesc de la Moscova
Pentru informare si pentru a vedea ca un rus - cinste lui -
priveste cu obiectivitate acest fapt care intereseaza poporul
roman !
sursa: http://i-business.ru/ (Reţeaua Naţională
a Oamenilor de Afaceri din Rusia)
* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog,
jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la
11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de
litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a
susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi nomenologia
filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate.
Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română.
În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele
dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care
descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale
Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron.
Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care,
potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And
Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor
“100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de “Global
Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru
gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.
FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI
GOLUBIŢKI:
(….) Aşadar, despre ce alegere a grâului de neghină este
vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre
tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)
Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o
alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu
permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel
interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această
chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru
noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât
mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi
intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.
De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru
noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur
şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul
Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel
moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât
străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte
HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor
mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii
bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.
Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul
comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că,
adicătelea, tema „aurului românesc”
ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o
tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie
morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii dacă refuzăm
să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod
deschis, cinic şi impertinent.
Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai
vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv
din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie
pripită și, cu atât
mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva.
Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la
cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să
completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei
Naţionale a Oamenilor de Afaceri.
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea
Aliaților și a ocupat Transilvania.
Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de
doi ani, starea de neutralitate: politica ţărilor mici este
o chestiune complicată și – ceea ce este mai
important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului
nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează
doar Rusia.
Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele
aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au
replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp
posibil, a înfrânt Armata Română.
Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia
din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja
ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună
dreptate, doar o chestiune de timp.
În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale
a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său
Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu
amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era
transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o
aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru
alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie
Consiliul de Miniștri al României a
aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la
experiența
Franței, care
transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale
Americii.
Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului
a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov,
șeful cancelariei
ministeriale a Curții Imperiale, iar din
toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a
angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat
integritatea necondiționată a Tezaurului
României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a
ulterioarei lui păstrări.
Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de
aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile
băncilor private românești, ale companiilor
și ale cetățenilor. Inventarul a
cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele
mănăstirilor din Moldova și Țara Românească,
colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor
publice și celor
private, precum și 93,4 tone de
aur.
Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit
mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să
calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valoarii pur
istorice a exponatelor de muzeu) : 2 miliarde 800 milioane de
dolari.
“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12
și 14 decembrie
1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de
314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două
cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de
lei.
În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a
fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de
vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de
lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a
ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.
Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de
terorişti a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major
german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias
Troțki, a
declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor
fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi
asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare
ulterioară a lor în mâinile poporului român “.
Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român,
care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent
să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul
situației trebuie
să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale,
făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste
restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei
din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică:
“În toți acești ani poporul sovietic
a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare
istorică și
artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au
tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a
poporului român”.
E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum
i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o
superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive,
monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat
până și rămășițele pământești ale eminentului
gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim
93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor
bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a
făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi
aparţine.
România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către
Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în
anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa
sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut
întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului
său.
Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi
monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de
interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe
toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu,
de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al
unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată
de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat
încredere?
La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt
supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua - ultima –
treaptă a Iadului: pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtca
capetele
Pentru orice creștin nu există o
crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba
despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici
este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.
Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”. De
Riot Pussy – da, aceasta este o crimă
strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui
neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa,
e aşa, un fleac, „o chestiune
istorică”.