Teo Palade
Domnul Non Sens, premierul nostru
(din ciclul „pamflete amare”)
Domnul Emil, Boc pe numele său foarte scurt, este un luptător. Vrem sau nu, el luptă pentru noi împotriva noastră. Şi a ales un scop absolut original al acestei bătălii. Acela de a ne suprima azi, pentru ca mâine să putem fi mult mai vioi.
Ultima propoziţie pare fără sens? Nu pare, este! Pentru că întregul demers susţinut de personajul Boc este ilogic. Pentru că, în mod evident, iubitul nostru premier este clădit dintr-o imensă sumă de nonsensuri care ar fi eliminat din viaţa publică pe oricare altcineva. Chiar şi simpla sa prezenţă pe scena politică actuală confirmă un nonsens palpabil.
Ştim că, în mod surprinzător, a ajuns preşedintele unui partid cu nume contradictoriu, uşor lipsit de logică, fiind de fapt un amestec fără de sens a două direcţii doctrinare complet opuse. Şi, după cum ştim, partidul însăşi nu şi-a putut limpezi nici până în prezent o doctrină proprie, trecând consecutiv prin volte mai largi sau mai strânse de la socialişti la democraţi şi de aici la popularii cu miros liberal.
Sfidând logica, domnul Emil ocupă funcţia de preşedinte de partid fiind lipsit de orice urmă de autoritate, aşa cum, repetând sfidarea, ocupă funcţia de premier fără a poseda vreo urmă de prestanţă. Sau de pricepere.
Între nenumăratele nonsensuri care îl caracterizează se află şi faptul că ia decizii economice care hotărăsc soarta a milioane de oameni fără să aibă habar de economie. Că este jurist fără a cunoaşte jurisprudenţă. Că predă, fiind profesor universitar, dreptul constituţional fără a avea idei clare cu privire la legea fundamentală. Că ne dă lecţii despre ceea ce doresc românii, impunându-ne tuturor aşa-zisele noastre dorinţe, fără ca el să aibe vreo legătură cu adevăratul popor român ( exceptând faptul că vorbeşte o repezită şi aproximativă limbă română…).
Tot ca o confirmare a plăsmuirii sale dintr-o adunătură de nonsensuri este că domnul Emil personifică în mod incredibil un premier dat jos, alungat de parlament, dar aflat încă în funcţie; un prim-ministru care se mai află în fruntea guvernului deşi 95% din populaţie nu mai crede în el şi îl vrea plecat; un şef al executivului care se crede deasupra legislativului şi un politician care se consideră un luptător pentru dreptate, semănând în jurul său numai nedreptate.
Ca un corolar al vocţiei sale spre nonsens, mai nou, domnul Emil îşi dă periodic demisia. Ultima data cu câteva zile în urmă. Dar, surprinzător, rămâne perpetuu în funcţie. Este, fără îndoială, pe plan mondial, premierul în exerciţiu cu cele mai multe demiteri şi demisii cunoscute.
După cele arătate mai sus aţi putea crede că sunt adversarul premierului. Nimic mai fals. Nu sunt membru al niciunui partid şi nici măcar simpatizant al vreunuia. Nu am nimic personal cu… persoana. Chiar îi pot crede pe cei care spun că-i un tip muncitor, animat de bune intenţii şi om de treabă. Ba mai mult, spre deosebire de alţii, l-am înţeles şi simpatizat pe tatăl său atunci când i-a spart oul în creştet. Ca dovadă am şi scris, la vremea respectivă, de ce aş fi dorit să fiu tată de premier (http://teopal.com/?p=35)
Doar că nu înţeleg, decât raportându-mă la un alt nonsens, motivul pentru care domnul Boc se comportă ca cel mai odios duşman al meu. Al copiilor mei. Al bugetarilor acestei ţări, al pensionarilor, militarilor, poliţiştilor, profesorilor, medicilor şi liberilor profesionişti. Al celor ce sunt bolnavi, al văduvelor, mamelor, studenţilor şi copiilor abia născuţi. Şi al celor nenominalizaţi mai sus, trăitori, spre nenorocul lor, în România.
Spun odios pentru că întregul val de durere pe care îl împinge asupra ţării mele este acoperit cu o spumă de bune intenţii mincinoase şi vinovate. Otrăvită. Spun odios pentru că eu, sau dumneata, nu avem nici pe departe mijloace de a riposta comparabile cu cele pe care domnul Emil le mânuieşte împotriva noastră. Şi cu care ne obligă la umilire, ne îngenunchiază şi ne supune. Despotic.
Fără să vreau, sunt parte în „lupta” domnului Emil. Eu, fiind în tabăra celor ce pierd mereu. Şi mi se pare un război absurd, al unui premier cu propria ţară. Cu propriul popor. Ca nicăieri în lume! Fiind, evident, un alt nonsens. Pe care, dacă ar fi să-i dau un nume, l-aş numi BOCCIADA.
Bocciada. Fără nici o legătură cu epopeia etnică a lui Ioan Budai Deleanu şi lipsită de orice apropiere lingvistică ori de rudenie politică cu Daciada, Olimpiada sau Mineriada.
Doar ea, unică şi fără sens, Bocciada. De la Boc! Contra naturii şi el.
